Lada:)

“Astăzi am scotocit în lada mea de vise. Am găsit o speranţă. Am prins-o bine. Am scuturat-o. Am întors-o pe toate părţile. şi am văzut că era încă vie. Era fragilă, dar cu siguranță vie.

Oare de când am închis-o acolo? Nu mai ştiu…

Totuși era cea mai fericită speranţa din câte am văzut. Când am scos-o am văzut pe chipul ei un fel de împlinire. M-am gândit să-i vorbesc. Simpatică şi tremurătoare, speranţa mi-a zâmbit şi mi-a vorbit şi ea. Hai să îţi zic ce am discutat cu ea…

eu: cum de eşti aşa fericită?
ea: m-am împlinit.
eu: cum ai reuşit? sau mai bine zis… cum am reuşit? eşti speranţa mea?
ea: da. sunt speranţa ta. speranţa ta de când aveai 6 ani. şi poate şi speranţa multor copii. mai ţii minte?
eu: nu, singurul lucru pe care mi-l amintesc e că stăteam la bunici atunci. părinţii erau studenţi, tineri, săraci, veseli şi ocupaţi.
ea: vezi tu… eu sunt speranţa ta din clipele tale în care erai tristă că nimeni nu vroia să se joace. oamenii cei mari erau prea ocupaţi. si deseori gândeai: “sper să nu uit să mă joc când voi fi mare.”
eu: am uitat pentru o vreme, dar de ceva vreme mă port iar că un copil. nici nu știu dacă e bine.
ea: ba nu. de asta sunt pe moarte. în sfârşit ai redescoperit că te simţi fericită când te joci că un copil.
eu: îţi mulţumesc.
ea: acum tre să dispar. vezi că lada se va goli!
eu: cum?!
ea: ai uitat şi asta?
eu: ce?
ea: lada va dispărea. e doar spaţiul tău în care îţi arunci lucrurile prea trecătoare.
eu: nu înţeleg.
ea: apucă-te de construit o nouă ladă a lucrurilor veşnice! ai crescut; ce nu înţelegi?
eu: dar nu vreau să cresc. vreau să fiu copil… mereu.

lada veche şi prăfuită a dispărut. în locul ei, camera s-a umplut de lumină.
şi inima mea la fel. hai să ne jucăm! hai să sărim coarda…sau să jucăm şotron! vrei să ne dăm în leagăn? leapşa… hai să ne ascundem… hai hai…”