Parea o dimineata obisnuitaa de toamna tarzie in care credeam ca voi reveni inapoi la goliciunea mea interioara. M-am dat cu repeziciune jos din pat. Oftand priveam pe geam la ceea ce ma inconjoara, cand dintr-odata apare o lumina puternica. Am inchis ochii, dupa care i-am intredeschis incet si am putut sa vad clar imaginea: Erau cativa nori care se dadeau la o parte din calea luminii, lasand sa incalzeasca copacul din curtea mea. Acesta era vested, gol si trist...iar datorita frigului, un strat gros de bruma se asternu-se pe bratele sale. Insa soarele bland l-a incalzit, si am putut observa cum inceta inceput sa se scurga apa de pe bratele copacului arcuit.
Imaginea aceasta a fost foarte graitoare pentru mine, pentru ca de multe ori obisnuiam sa ma compar cu acest copac, iar in ultimele zile ma regaseam complet in tristetea si singuratatea lui. I-am cerut Lui Dumnezeu in rugaciune, sa-mi daruiasca ochilor o imagine frumoasa, iar El in schimb mi-a daruit pe langa o imagine minunata si un mesaj pe masura. Acesta suna in felul urmator: Eu (Dumnezeu) ingadui ca oamenii sa ajunga fata in fata cu goliciunea lor, sa se vada falimentari pentru ca ii vreau intregi pentru Mine, inclusiv cu falimentele lor. Eu ii iubesc si vreau sa le incalzesc inima lor inghetata si aproape moarta, si vreau sa o fac sa bata pentru Mine.
Am stat si am meditat cu ochii inchisi la cuvintele acestea, dupa care intr-un tarziu am deschis ochii si aveam impresia ca acest copac si-a intins atat de tare ramurile incat era gata, gata sa imbratiseze soarele. Consider ca atitudinea aceasta trebuie sa fie a fiecarui copil de Dumnezeu; chiar daca uneori ne dor bratele tinandu-le in sus, sau alteori poveri grele le apasa in jos, nu trebuie sa obosim, ci sa ne incredem in El si in dragostea Lui.
...iar in smerenie sa spunem cu toata taria: "Harul Tau imi este indeajuns!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu